Gramatica pentru pici

10 octombrie 2013

Zilele trecute, la gradinita,  educatoarea îl felicita pe David pentru că în timpul orelor a ridicat mâna şi a corectat-o inocent: „doamna, nu aţi spus corect ACUMA, se spune ACUM”. „Nu mi-a venit bine” a recunoscut educatoarea, „dar am fost atât de mândra de el…”

Este bine ştiut că limba română nu este o limbă uşor de învăţat. Experienţa a dovedit că, dacă primii ani de viaţă nu au reuşit să imprime regulile de bază ale limbii române, odată cu trecerea timpului şi cu persistenţa în a folosi eronat anumite cuvinte, expresii sau dezacorduri, copilului, respectiv viitorului adult, îi va fi din ce în ce mai greu să corecteze greşelile „împământenite”.

La fel de bine ştiut este şi faptul că majoritatea copiilor  sunt extrem de receptivi  încă de la vârste foarte mici.  Astfel, dacă un copil va avea în jurul său în primii ani de viaţă interlocutori  care vorbesc agramat, licenţios ori cu multiple dezacorduri  şi dacă nu va fi atenţionat în privinţa acestor aspecte, cu siguranţă ajuns la maturitate îi va fi foarte dificil să se dovedească un bun cunoscător/vorbitor al limbii române.

Eu una sunt extrem de încântată de faptul că puştiul meu, la 5 ani, nu numai că înţelege să accepte să fie corectat atunci când face dezacorduri, când foloseşte greşit un cuvânt sau o expresie, dar, la rândul lui ştie să îi corecteze pe cei din jur. Mi se spunea deunăzi că ar fi prea mic pentru a înţelege. Eronat. Înţelege. Mintea unui copil înţelege mai mult decât credem noi. Mintea unui copil trebuie doar „alimentată”.

Nu trebuie să lăsăm povara iniţierii în tainele limbii (şi nu numai) pe umerii adulţilor ce vor deveni copiii noştri. Primele reguli, precum cele ale bunei creşteri şi ale bunului simţ se învaţă acasă. Şi dăinuie toată viaţa. Ne vor fi recunoscători.

Sfaturi gramaticale (26) – conjugarea verbului „a iubi”

Este trist – toată lumea spune „te iubesc”, dar când vine vorba de promisiuni, citeşti din ce în ce mai des, greşit de altfel, „te voi iubii”...

.

Infinitiv: a iubi

gerunziu – iubind

participiu, supin – iubit

	INDICATIV
	prezent	imperfect	perf. simplu	perf. compus
eu	iubesc	iubeam	iubii	am iubit
tu	iubeşti	iubeai	iubişi	ai iubit
el/ea	iubeşte	iubea	iubi	a iubit
noi	iubim	iubeam	iubirăm	am iubit
voi	iubiţi	iubeaţi	iubirăţi	aţi iubit
ei/ele	iubesc	iubeau	iubiră	au iubit
	m.m.c.p.	viitor	viitor anterior	viitor II
eu	iubisem	voi iubi	voi fi iubit	o să iubesc
tu	iubiseşi	vei iubi	vei fi iubit	o să iubeşti
el/ea	iubise	va iubi	va fi iubit	o să iubească
noi	iubiserăm	vom iubi	vom fi iubit	o să iubim
voi	iubiserăţi	veţi iubi	veţi fi iubit	o să iubiţi
ei/ele	iubiseră	vor iubi	vor fi iubit	o să iubiţi
	viitor popular	Prezumtiv	Conjunctiv
			prezent	perfect
eu	oi iubi	oi fi iubind	să iubesc	să fi iubit
tu	îi iubi	îi fi iubind	să iubeşti	să fi iubit
el/ea	o iubi	o fi iubind	să iubească	să fi iubit
noi	om iubi	om fi iubind	să iubim	să fi iubit
voi	îţi iubi	îţi fi iubind	să iubiţi	să fi iubit
ei/ele	or iubi	or fi iubind	să iubească	să fi iubit
	CONDIŢIONAL		IMPERATIV
	prezent	perfect
eu	aş iubi	aş fi ştiut
tu	ai iubi	ai fi ştiut	iubeşte!
el/ea	ar iubi	ar fi ştiut
noi	am iubi	am fi ştiut
voi	aţi iubi	aţi fi ştiut	iubiţi!
ei/ele	ar iubi	ar fi ştiut

Sfaturi gramaticale (24) – Pronumele personal

Pronumele personal este partea de vorbire flexibilă care ţine locul unui substantiv într-o comunicare, el indică diferitele persoane care participă la actul comunicării.

Exemplu:

Băiatul plânge………………El plânge.

Fetele cântă……………Ele cântă.

Pronumele personal are trei persoane:

• Persoana I – indică persoana care vorbeşte: eu, noi;
• Persoana a II-a – indică persoana cu care se vorbeşte: tu, voi;
• Persoana a III-a –indică persoana despre care se vorbeşte: el, ea, ei, ele.

Pronumele personale au forme diferite pentru:

–număr (la toate persoanele)

numărul	Persoana I	Persoana a II-a	Persoana a III-a
singular	eu	tu	el, ea
plural	noi	voi	ei, ele

–genul se poate identifica numai la persoana a III-a :

• masculin: el, ei
• feminin: ea, ele

–caz (are aceleaşi cazuri ca şi substantivul). La cazurile Ac şi D are forme accentuate şi neaccentuate.

Formele pronumelui personal în cazul Nominativ

	singular	plural
persoana I	eu	noi
persoana a II-a	tu	voi
persoana a III-a	el, ea	ei, ele

Pronumele personal în cazul N are în propoziţie funcţia de subiect.

Subiectul răspunde la întrebarea: cine?

Formele pronumelui personal în cazul Acuzativ

	singular		plural
	forme accentuate	forme neaccentuate	forme accentuate	forme neaccentuate
persoana I	(pe) mine	mă, m-	(pe) noi	ne
persoana a II-a	(pe) tine	te	(pe) voi	vă, v-
persoana a III-a	(pe) el, ea	îl, l-, o	(pe) ei, ele	îi, i, le

Pronumele personal îndeplineşte în cazul Ac funcţia de complement şi atribut pronominal.

Formele accentuate ale pronumelui personal în Ac sunt precedate de prepoziţii: cu, de, din, după, fără, în, între, la, lângă, pe, pentru, peste, până, spre, de la, de lângă, pe la, de sub, pe lângă, de pe la, etc.

Pronumele personale în cazul Ac care răspund la întrebările: pe cine?, ce?, pentru cine?, pentru ce?, de la cine?, de la ce?, unde?, de unde?, pana unde?, când?, de când?, cum?, etc, îndeplinesc funcţia sintactică de complement.

Pronumele personale în cazul Ac care răspund la întrebările care?, ce fel de? îndeplinesc funcţia sintactică de atribut pronominal.

Formele pronumelui personal în cazul Dativ

	singular		plural
	forme accentuate	forme neaccentuate	forme accentuate	forme neaccentuate
persoana I	mie	îmi,mi	nouă	ne, ni
persoana a II-a	ţie	îţi, ţi	vouă	vă, vi, v-
persoana a III-a	lui, ei	îi, i	lor	le, li

Pronumele personal în cazul D îndeplineşte în propoziţie funcţia sintactică de complement şi răspunde la întrebarea cui?

Formele pronumelui personal în cazul Genitiv

	singular		plural
	masculin	feminin	masculin	feminin
persoana a III-a	lui	ei	lor	lor

Cazul G apare numai la persoana a III-a.

Pronumele personal în cazul G are în propoziţie funcţia de atribut pronominal şi răspunde la întrebările a, al ,ai, ale cui?

Formele pronumelui personal în cazul Vocativ

	singular	plural
persoana a II-a	tu!	voi!

Cazul V apare numai la persoana a II-a.

Pronumele personal în cazul V se separă prin virgulă de restul propoziţiei.

În acest caz nu are funcţie sintactică.

Sfaturi gramaticale (23) – conjugarea verbului „a ştampila”

 

Cea mai frecventă greşeală: să nu mergi la vot, iar apoi să-i învinovăţeşti pe ceilalţi!

 

Infinitiv: a ştampila
Gerunziu: ştampilând
Participiu: ştampilat

 

Indicativ		Subjonctiv
Prezent eu  ştampilez tu  ştampilezi el  ştampilează noi ştampilăm voi ştampilaţi ei  ştampilează	Perfect compus eu  am ştampilat tu  ai ştampilat el  a ştampilat noi am ştampilat voi aţi ştampilat ei  au ştampilat	Prezent eu  să ştampilez tu  să ştampilezi el  să ştampileze noi să ştampilăm voi să ştampilaţi ei  să ştampileze	Perfect eu  să fi ştampilat tu  să fi ştampilat el  să fi ştampilat noi să fi ştampilat voi să fi ştampilat ei  să fi ştampilat
Imperfect eu  ştampilam tu  ştampilai el  ştampila noi ştampilam voi ştampilaţi ei  ştampilau	Mai mult ca perfect eu  ştampilasem tu  ştampilaseşi el  ştampilase noi ştampilaserăm voi ştampilaserăţi ei  ştampilaseră	Perfect simplu eu  ştampilai tu  ştampilaşi el  ştampilă noi ştampilarăm voi ştampilarăţi ei  ştampilară	Viitor eu  voi ştampila tu  vei ştampila el  va ştampila noi vom ştampila voi veţi ştampila ei  vor ştampila
Viitor eu  voi fi ştampilat tu  vei fi ştampilat el  va fi ştampilat noi vom fi ştampilat voi veţi fi ştampilat ei  vor fi ştampilat	Viitor eu o să ştampilez tu o să ştampilezi el o să ştampileze noi o să ştampilăm voi o să ştampilaţi ei o să ştampileze	Viitor am să fi ştampilat ai să fi ştampilat are să fi ştampilat avem să fi ştampilat aveţi să fi ştampilat au să fi ştampilat	Viitor eu oi ştampila tu îi ştampila el a ştampila noi om ştampila voi îţi ştampila ei or ştampila
Imperativ	Conditional
tu  ştampileazăvoi ştampilaţi	Prezent eu  aş ştampila tu  ai ştampila el  ar ştampila noi am ştampila voi aţi ştampila ei  ar ştampila	Perfect eu  aş fi ştampilat tu  ai fi ştampilat el  ar fi ştampilat noi am fi ştampilat voi aţi fi ştampilat ei  ar fi ştampilat

Sfaturi gramaticale (22) – conjugarea verbului „a vedea”

Cele mai întâlnite greşeli:  „a vede”, „vede-ţi”

 

Infinitiv: a vedea
Gerunziu: văzând
Participiu: văzut

 

Indicativ		Subjonctiv
Prezent eu  văd tu  vezi el  vede noi vedem voi vedeţi ei  văd	Perfect compus eu  am văzut tu  ai văzut el  a văzut noi am văzut voi aţi văzut ei  au văzut	Prezent eu să văd tu  să vezi el să vadă noi să vedem voi să vedeţi ei să vadă	Perfect compus eu  să fi văzut tu să fi văzut el să fi văzut noi să fi văzut voi să fi văzut ei  să fi văzut
Imperfect eu  vedeam tu  vedeai el  vedea noi vedeam voi vedeaţi ei  vedeau	Mai mult ca perfect eu  văzusem tu  văzuseşi el  văzuse noi văzuserăm voi văzuserăţi ei  văzuseră	Perfect simplu eu  văzui tu  văzuşi el  văzu noi văzurăm voi văzurăţi ei  văzură	Viitor I eu  voi vedea tu  vei vedea el  va vedea noi vom vedea voi veţi vedea ei  vor vedea
Viitor II eu  voi fi văzut tu  vei fi văzut el  va fi văzut noi vom fi văzut voi veţi fi văzut ei  vor fi văzut	Viitor I (popular) o să văd o să vezi o să vadă o să vedem o să vedeţi o să vadă	Viitor II (popular) am să fi văzut ai să fi văzut are să fi văzut avem să fi văzut aveţi să fi văzut au să fi văzut	Viitor I (popular) oi vedea îi vedea a vedea om vedea îţi vedea or vedea
Imperativ	Conditional
tu  vezivoi vedeţi	Prezent eu  aş vedea tu  ai vedea el  ar vedea noi am vedea voi aţi vedea ei  ar vedea	Perfect eu  aş fi văzut tu  ai fi văzut el  ar fi văzut noi am fi văzut voi aţi fi văzut ei  ar fi văzut

Sfaturi gramaticale (21) – conjugarea verbului „a crea”

Greşeli frecvente: „a creia”, „creiez”

Infinitiv: a crea
Gerunziu: creând
Participiu: creat

 

Indicativ		Subjonctiv
Prezent eu  creez tu  creezi el  creează noi creăm voi creaţi ei  creează	Perfect compus eu  am creat tu  ai creat el  a creat noi am creat voi aţi creat ei  au creat	Prezent eu  să creez tu  să creezi el  să creeze noi să creăm voi să creaţi ei  să creeze	Perfect compus eu  să fi creat tu  să fi creat el  să fi creat noi să fi creat voi să fi creat ei  să fi creat
Imperfect eu  cream tu  creai el  crea noi cream voi creaţi ei  creau	Mai mult ca perfect eu  creasem tu  creaseşi el  crease noi creaserăm voi creaserăţi ei  creaseră	Perfect simplu eu  creai tu  creaşi el  creă noi crearăm voi crearăţi ei  creară	Viitor I eu  voi crea tu  vei crea el  va crea noi vom crea voi veţi crea ei  vor crea
Viitor II eu  voi fi creat tu  vei fi creat el  va fi creat noi vom fi creat voi veţi fi creat ei  vor fi creat	Viitor I (popular) eu o să creez tu o să creezi el o să creeze noi o să creăm voi o să creaţi ei o să creeze	Viitor II (popular) eu am să fi creat tu ai să fi creat el are să fi creat noi avem să fi creat voi aveţi să fi creat ei au să fi creat	Viitor I (popular) eu oi crea tu îi crea el a crea noi om crea voi îţi crea ei or crea
Imperativ tu  creează voi creaţi	Condiţional prezent eu  aş crea tu  ai crea el  ar crea noi am crea voi aţi crea ei  ar crea	Condiţional perfect eu  aş fi creat tu  ai fi creat el  ar fi creat noi am fi creat voi aţi fi creat ei  ar fi creat

Sfaturi gramaticale (20) – conjugarea verbului „a avea”

Una dintre cele mai întâlnite greşeli (şi pe care nu o înţeleg absolut deloc – chiar mă deranjează!) – folosirea formei „voi ave-ţi”

Infinitiv: a avea
Gerunziu: având
Participiu: avut

Indicativ		Subjonctiv
Prezent eu  am tu  ai el  are noi avem voi aveţi ei  au	Perfect compus eu  am avut tu  ai avut el  a avut noi am avut voi aţi avut ei  au avut	Prezent eu  să am tu  să ai el  să aibă noi să avem voi să aveţi ei  să aibă	Perfect compus eu  să fi avut tu  să fi avut el  să fi avut noi să fi avut voi să fi avut ei  să fi avut
Imperfect eu  aveam tu  aveai el  avea noi aveam voi aveaţi ei  aveau	Mai mult ca perfect eu  avusesem tu  avuseseşi el  avusese noi avuseserăm voi avuseserăţi ei  avuseseră	Perfect simplu eu  avusei; avui tu  avuseşi; avuşi el  avuse; avu noi avuserăm; avurăm voi avuserăţi; avurăţi ei  avuseră; avură	Viitor I eu  voi avea tu  vei avea el  va avea noi vom avea voi veţi avea ei  vor avea
Viitor II eu  voi fi avut tu  vei fi avut el  va fi avut noi vom fi avut voi veţi fi avut ei  vor fi avut	Viitor I (popular) eu o să am tu o să ai el o să aibă noi o să avem voi o să aveţi ei o să aibă	Viitor II (popular) eu am să fi avut tu ai să fi avut el are să fi avut noi avem să fi avut voi aveţi să fi avut ei au să fi avut	Viitor I (popular) eu oi avea tu îi avea el a avea noi om avea voi îţi avea ei or avea
	Conditional
Imperativ tu  ai voi aveţi	Prezent eu  aş avea tu  ai avea el  ar avea noi am avea voi aţi avea ei  ar avea	Perfect eu  aş fi avut tu  ai fi avut el  ar fi avut noi am fi avut voi aţi fi avut ei  ar fi avut

Sfaturi gramaticale (19) – reguli de ortografie, punctuaţie, tehnoredactare

Spaţiile de dinainte sau de după semnele de punctuaţie (blancurile)

a) se lasă spaţiu liber după:

– virgulă cuvânt, cuvânt

– punct cuvânt. Cuvânt

– semnul întrebării cuvânt? cuvânt

– semnul exclamării cuvânt! cuvânt/cuvânt

– două puncte cuvânt: cuvânt

– punct şi virgulă cuvânt; cuvânt

– puncte de suspensie cuvânt… cuvânt/cuvânt

b) se lasă spaţiu liber atât înainte, cât şi după:

– linie de pauză cuvânt – cuvânt

c) nu se lasă spaţiu liber în cazul semnelor:

– cratimă cuvânt-cuvânt

– ghilimele „cuvânt” «cuvânt»

(ghilimelele ascuţite/franceze se folosesc pentru a intercala un

citat în alt citat)

– paranteze (cuvânt) [cuvânt]

– bară oblică cuvânt/cuvânt

Se scrie cu „î”:

– la începutul cuvintelor (început, întreg), la sfârşitul cuvintelor (a hotărî, a coborî) şi în cuvintele derivate cu prefixe (neînţeles, a preîntâmpina). În toate celelalte situaţii se foloseşte „â” (rând, stânga, hotărâtor, ducând).

– în general, numele proprii urmează forma decisă de purtătorii lor sau potrivită ortografiei din limba de origine, cu excepţia numelor istorice, mitologice, religioase şi geografice intrate în uz sub o formă românizată bine consacrată.

Articolul enclitic sau desinenţa de plural se adaugă – la abrevieri sau la cuvintele greu flexionabile – cu cratimă:

pH-ul

TVA-uri

CSAT-ul

doi-ul

 

Junctura se face cu cratimă în cazul împrumuturilor şi al numelor de locuri a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare:

acquis-ul

Bruxelles-ul

show-uri

head office-ul

În general, se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului sau desinenţei la cuvinte adaptate sau neadaptate, terminate în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română:

trenduri

 clickul

stafful

brokerul

dealeri

boardul

Se foloseşte literă mică:

– după două puncte, în afară de cazul când semnul precedă vorbirea directă sau un citat

– funcţii şi calităţi, oricât de importante, precum şi numele domeniilor la care se referă funcţiile:

prim-ministru

preşedinte de onoare

secretar general

ministru de externe

lector universitar

– sisteme economico-sociale, epoci geologice, perioade istorice relativ slab individualizate, războaie care nu au nume unice:

capitalism

mezozoic

epoca modernă

războaie balcanice

– discipline de învăţământ sau nume de ştiinţe:

economia mediului

matematică

– substantive care nu fac parte din numele propriu al entităţilor geografice şi administrativ-teritoriale:

fluviul Dunărea

judeţul Bistriţa-Năsăud

peninsula Florida

– punctele cardinale, în afară de cazurile când denumesc o regiune:

Vântul bate dinspre est.

(dar: cucerirea Vestului)

– unele abrevieri:

a.c. (anul curent)

art. (articol)

m (metru)

cca. (circa)

Se foloseşte majusculă:

– la începutul unui citat precedat de două puncte şi încadrat de ghilimele:

 – evenimente istorice majore, inclusiv războaiele de anvergură sau cele care au un nume unic, marile epoci istorice, chiar dacă nu reprezintă evenimente, manifestări ştiinţifice/culturale/artistice/politice:

Unirea Principatelor

Primul Război Mondial

Războiul de Independenţă

Evul Mediu

Renaşterea

Comuna din Paris

Simpozionul Internaţional de Criminalistică

Convenţia Partidului Democrat

 

toate cuvintele din structura numelor de instituţii/organizaţii/ţări se scriu cu majusculă, cu excepţia cuvintelor de legătură:

Administraţia Prezidenţială

Camera de Comerţ

Uniunea Artiştilor Plastici

 

Se scrie cu majusculă numai primul cuvânt din structurile:

– denumiri ale organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii:

Catedra de limbi străine

Consiliul ştiinţific

Departamentul de protecţia muncii

 

– titluri de publicaţii periodice, opere, emisiuni radio-TV, documente, medalii, premii:

Evenimentul zilei

Originea speciilor

Ştirile de noapte

Declaraţia universală a drepturilor omului

Premiul Nobel pentru economie

 

Este preferată scrierea abrevierilor alcătuite din iniţiale majuscule fără puncte:

SUA (dar şi: S.U.A.)

NATO (dar şi N.A.T.O.)

CEC (dar şi: C.E.C.)

– dar se scriu numai fără punct abrevieri de tipul:

GMT (Greenwich Mean Time)

ADN (acid dezoxiribonucleic)

HIV (Human Immunodeficiency Virus)

SIDA (sindromul imunodeficienţei dobândite)

TVA (taxa pe valoarea adăugată)

CV (curriculum vitae)

PR (Public Relations)

– precum şi abrevieri ale unităţilor de măsură, mărimilor fizice, punctelor cardinale, elementelor chimice:

kg (kilogram)

f (forţă)

N (nord)

O (oxigen)

Nu se scriu cu punct între litere abrevierile care conţin fragmente de cuvânt:

TAROM

COMPETROL

ROMEXPO

 

Prefixele de tipul supra, anti, hiper, super etc. se unesc cu substantivul sau adjectivul următor, renunţându-se la cratimă; totuşi, cratima va fi menţinută în cazul alăturării aceleiaşi vocale sau consoane:

supraîncărcat

antiterorism

anti-inflaţionist

hiper-realist

 

– Numeralele cardinale se scriu întotdeauna cu litere, cu excepţia situaţiilor când apare o argumentare cantitativă, matematică ori ştiinţifică evidentă (măsurători, calcule exemplificate etc.) sau când se introduc date calendaristice:

Vom lua în considerare patru aspecte fundamentale.

Legea nr. 86, din 10 februarie 1999, stipulează…

– În textele ştiinţifice, pentru mii, zeci de mii, milioane etc. se folosesc spaţii, nu puncte: 1 000.

 

– Secolele se scriu folosind cifre romane, cu articole şi fără prescurtări (secolul al XXI-lea), dar secolul I şi secolul XX se scriu fără articole. Se scriu de asemenea fără articole mileniile (mileniul III).

– O regulă foarte generală de folosire a virgulei este că un cuvânt/grup de cuvinte/propoziţie se pune întotdeauna între virgule dacă se poate omite, fără a afecta sensul general al propoziţiei sau al frazei.

– Nu se foloseşte virgulă între cuvinte sau propoziţii coordonate prin şi, sau/fie/ori. Drept urmare, nu se foloseşte virgulă înainte de abrevierea etc., care înseamnă et cetera/et caetera (şi ceilalţi/şi celelalte).

– Se va pune virgulă înainte de dar, ci, însă, iar, dimpotrivă, din contră/din contra, precum şi înainte de deci, aşadar, prin urmare, în concluzie, în consecinţă.

– Nu se pun între virgule conjuncţii adversative şi concluzive ca: însă, deci, dar se pun între virgule aşadar, prin urmare, în concluzie, în consecinţă, precum şi structuri adverbiale de tipul: totuşi, cu toate acestea, de altfel.

 

– Se foloseşte obligatoriu virgula înainte de un adverb/locuţiune adverbială cu caracter explicativ, de tipul: adică, anume, şi anume, cu alte cuvinte, mai bine-zis, mai bine-spus.

-Vorbirea indirectă intercalată în vorbirea directă (de exemplu, un citat) stă între virgule, eventual linii de pauză:

„Globalizarea şi regionalizarea,” se afirmă în lucrarea menţionată, „evoluează în cadrul unui accentuat proces de interdependenţă şi de concurenţă.”

– Semnul punct şi virgulă se foloseşte pentru a despărţi idei distincte în cadrul aceleiaşi fraze, pentru a evita ambiguitatea de interpretare.

– Semnul două puncte se foloseşte:

• când urmează o enumeraţie, eventual după cuvinte precum: precum, ca, următorii/următoarele, de exemplu, de pildă, cum ar fi;
• când urmează un citat, mai ales după un verb al zicerii
• când un cuvânt/grup de cuvinte reia cele spuse anterior (structuri apozitive)

– Dacă dintr-un citat se elimină un fragment considerant irelevant (trunchierea citatului), acest lucru se reprezintă prin puncte de suspensie cuprinse între paranteze drepte: […]. Atenţie la posibilele distorsiuni de sens ale textului citat prin trunchiere!

– Dacă se omite partea iniţială a unui citat şi, prin urmare lipseşte un cuvânt

absolut necesar pentru înţelegerea textului, el se aşază între paranteze drepte în

interiorul citatului:

– Disjuncţia (sau) se poate indica prin bară oblică, care nu este precedată sau urmată de blanc.

Sfaturi (nu neapărat) gramaticale (18) – „corectarea” prin asociere

De foarte mult timp încerc să îi ajut pe cei care, din diferite motive, nici de ei ştiute, nu reuşesc să îşi întipărească în minte anumite cuvinte sau reguli gramaticale.

Repet, nu mă declar „profesor” de gramatică şi nici nu dau lecţii. Rândurile scrise aici reprezintă doar simple sfaturi. Am plecat de la observaţii asupra omului – foarte mulţi dintre noi au avut de pierdut din pricina unei greşeli „scăpate” într-un moment nepotrivit, sau a neputinţei de a-şi însuşi anumite cunoştinţe. Pentru că suntem oameni. Sunt de apreciat cei care realizează că nu ştiu şi încearcă să se corecteze. În ajutorul lor încerc să vin. Cei care nu sunt de acord, pot arunca cu pietre. Start!

Aşa cum cei mici „află” că „A” este de la „Ardei” şi „M” de la „Mama”, la fel se pot „înrădăcina” şi alte lucruri. Spre exemplu:

„hipo” şi „hiper” – foarte mulţi „încurcă” cei doi termeni. (ştiu că unul înseamnă mare şi altul mic, dar… care pe care? şi apare frustrarea… „of… iar le-am încurcat”, îşi spun).

Prin asociere, problema se poate „rezolva”:

„hipo” are 4 litere

„hiper” are 5 litere 

cuvântul care are mai puţine litere ne face să ne gândim că este mai „mic”, iar cel cu mai multe litere, mai „mare

De asemenea, în matematică, mulţi copii „încurcă” semnul „mai mare” cu „mai mic”

x < y înseamnă că x este mai mic decât y

x > y înseamnă că x este mai mare decât y

Copilul poate „reţine” prin asociere că semnul seamană cu o gură deschisă şi că deschiderea este îndreptată spre cel mai mare (îl „înghite”, căci este „mai mare”)

Aţi „încurcat” vreodată „gene” cu „sprâncene”? Aplicaţi regula de la „hipo” şi „hiper” – genele sunt mai scurte, iar sprâncenele mai lungi (!!!)

 Şi, poate mai nostim (dar doar pentru cei care ştiu!!!)… am cunoscut pe cineva care „încurca” ceapa verde cu usturoiul verde. Asocierea cu care a „scăpat” de ruşine? Ceapa verde are frunza rotundă, ca un cerc – primele litere, „ce” – o vor face să se gândească la ceapă (!!!)

 

În privinţa gramaticii, asocierea pe care „o caut” pentru cei care nu reuşesc să îşi însuşească anumite reguli, se referă la greşeli de genul:

Cel mai simplu ar fi, după părerea mea, să pronunţe cu voce tare cuvântul şi să „asculte” cu atenţie: sună într-un fel „garduri” şi într-altul „gardurii” – încercaţi, dar cu atenţie şi clar – veţi „auzi” diferenţa”, vă asigur!

garduri – greşită fiind forma des întâlnită „gardurii” (sg. gard, pl. – „garduri” – nu există forma „gardurii”)

lacuri – cu forma greşită „lacurii” (sg. – „lac”, pl. „lacuri” – nu există forma „lacurii”)

gânduri – greşit „gândurii” (sg. – „gând”, pl. – „gânduri” – nu există forma „gândurii”)

leduri – greşit „ledurii” (sg. – led, pl. – leduri)

zi – greşit „zii” – sg. „zi”, pl. „zile” – nu există „zii” (mai există imperativul verbului a zice, dar atunci se scrie corect „zi-i” – cui? -lui)

 Foarte des se „încurcă” pluralul cu genitivul: 

„mări” – „mării”

Peste nouă mări trăia fata împăratului. (pluralul de la „mare”)

Zgomotul mării mă făcea să tremur de plăcere. (genitiv-dativ)

 

„ţări” -„ţării”

Dintre cele patru ţări, două au steaguri asemănătoare. 

Armata ţării este pregătită să ne apere.

 

„şcoli” şi „şcolii”

În şcoli se învaţă normele elementare.

Acoperişul şcolii stă să cadă.

Cel mai simplu este ca substantivele de genul feminin să fie trecute la plural şi apoi să se adauge un „i”.

o limbă – două limbi => limbii
o floare – două flori => florii
o casă – două case => casei
o masă – două mese => mesei

 

• Substantivele feminine cu terminaţia –ie precedată de o consoană, formează genitivul sg. de la forma de singular.

sg.- familie → familiei

pl. – familii → familiilor

 

• Numele proprii cu terminaţia –a, formează genitivul cu terminaţia – ei (sau cu terminaţia – ăi când numele se termină în ca, ga).

Ex.: Maria → Mariei

Atena → Atenei

Rodica → Rodicăi

•  Numele proprii de persoane cu alte terminaţii formează genitivul ca şi numele proprii masculine.

Ex.: lui Carmen

lui Lili

Sfaturi gramaticale (16) – Expresii folosite greşit

Forma greşită	Forma corectă	Explicaţii
De-te la o parte!	Dă-te la o parte!
Dădeţi-vă jos.	Daţi-vă jos.
Nu fă asta.	Nu face asta.	Imperativul negativ se formează cu infinitivul verbului.
A avansa înainte	A avansa	A avansa implică noţiunea de înaintare.
De ce te râzi?	De ce râzi?	a râde este verb intranzitiv, nu reflexiv.
Îmi place de cineva	Îmi place cineva	Cineva este subiect gramatical, deci trebuie pus în cazul nominativ, fără prepoziţia de.
Până la adânci bătrâneţe	Până la adânci bătrâneţi	Adânci este la plural, deci şi bătrâneţi trebuie pus la plural.
Am luat un pix de la ei şi i l-am dat înapoi	Am luat un pix de la ei şi li l-am dat înapoi	Deoarece am dat pixul înapoi mai multor persoane, corect este …li l-am dat…
Nu se există aşa ceva	Nu există aşa ceva	Folosirea unei forme reflexive *a se exista este incorectă
Linişte! Să nu se audă musca!	Linişte! Să se audă musca!	Daca musca nu se aude, probabil e gălăgie. Dacă ţineţi neapărat să folosiţi negaţia, spuneţi: Linişte! Să nu se audă nici musca!
Cu surle şi trâmbiţe	Cu surle şi tobe	Surla şi trâmbiţa sunt amândouă instrumente de suflat. O paradă militară are şi instrumente de suflat şi de percuţie.
… la toate nivelele …	… la toate nivelurile …	Folosim pluralul nivele numai pentru nivelul ca instrument
Era crispat şi zâmbea fortuit.	Multe din marile descoperiri au fost făcute fortuit.	înseamnă „neprevăzut, inopinat, întâmplător”, nu „forţat”
cartea anului acesta	cartea anului acestuia	Adjectivul pronominal demonstrativ se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul determinat.
Ne-am văzut doar odată în ultimul an. A fost o dată ca niciodată… O dată cu Ana, a venit şi Barbu. Era vesel şi o dată s-a întristat.	Ne-am văzut doar o dată în ultimul an. A fost odată ca niciodată… (cândva) Odată cu Ana, a venit şi Barbu. (concomitent) Era vesel şi odată s-a întristat. (deodată)	O dată se scrie despărţit numai când indică enumerarea (o dată, de două ori). Când are unul din sensurile „cândva”, „concomitent”, „deodată”, se scrie legat, fiind adverb.
Să cere-ţi voie înainte să plecaţi. Nu trage-ţi! Cereţi drepturile tale. Trageţi pătura pe tine.	Să cereţi voie înainte să plecaţi. Nu trageţi! Cere-ţi drepturile tale. Trage-ţi pătura pe tine.	Ţi se desparte prin cratimă atunci când are rol de pronume, fiind forma prescurtată a lui îţi: cere-ţi (tu, ţie, drepturile tale), trage-ţi (tu, ţie, pătura pe tine). Când indică desinenţa de plural, persoana a II-a a verbelor, ţi se scrie desigur lipit de verb: voi cereţi, voi trageţi.
Din cauza la vremea urâtă, n-am mai mers la munte.	Din cauza vremii urâte, n-am mai mers la munte.	„Din cauza” este o locuţiune prepoziţională care cere întotdeauna cazul genitiv.
Abrogarea legii adoptată acum un an	Abrogarea legii adoptate acum un an	Când un atribut este exprimat prin adjectiv (provenit din participiul verbului a adopta, în acest caz), adjectivul se acordă întotdeauna în gen, număr şi caz cu substantivul pe care îl determină. În acest caz, legii este în cazul genitiv, deci şi adoptate trebuie declinat în cazul genitiv. Corect este aşadar legea adoptată, dar legii adoptate.
Numai ştiu ce să cred. Nu mai tu ştii ce s-a întâmplat.	Nu mai ştiu ce să cred. Numai tu ştii ce s-a întâmplat.	Numai se scrie într-un cuvânt când are sensul de „doar”. Când arată încetarea unei acţiuni, nu mai se scrie separat.

Sfaturi gramaticale (15) – acordul

„Acordul” – acest capitol al gramaticii limbii române este atât de amplu şi atât de controversat, încât aproape mi-a fost teamă să îl abordez. Iată de ce, încă de la început îmi cer scuze pentru faptul că este tratat incomplet. Cazuistica este atât de variată încât au fost scrise manuale întregi pe aceată temă. Dau aici doar câteva dintre cele mai întâlnite cazuri în care acordul este pentru mulţi dintre noi… nesigur.

Cele mai multe dezacorduri se produc atunci când subiectul gramatical al propoziţiei este exprimat printr-un substantiv colectiv (majoritate, mulţime, grămadă, grup, echipă), urmat de un determinant la plural.

O mulţime de oameni au pierit în războiul din Vietnam.
Majoritatea copiilor africani sunt nefericiţi.

  

Între subiect şi predicat se realizează exclusiv o potrivire logică sau semantică. În alte cazuri, cu toate că substantivul colectiv e urmat de un atribut substantival la plural, predicatul se pune la singular: 

Grupul de turişti a părăsit localitatea.
Stolul de lăcuste a nimicit întregul Egipt. 

 

Când subiectul este exprimat printr-un substantiv cu sens colectiv, dar care nu are o determinare anume la plural (exprimată ori măcar subînţeleasă), folosirea predicatului la plural este greşită.

De la facerea lumii, omenirea întreagă n-au mai pomenit aşa ceva.

corect este: De la facerea lumii, omenirea întreagă n-a mai pomenit aşa ceva. 

Lumea au comentat în fel şi chip.
corect este: Lumea a comentat în fel şi chip.

 

Familia Popescu au sosit de la mare.

corect este: Familia Popescu a sosit de la mare.

(substantivul familie, având formă de singular, ca de altfel şi determinantul care îi urmează, predicatul trebuie să se acorde în număr şi persoană cu subiectul familie, care exprimă, într-adevăr, o colectivitate, însă privită ca un tot unitar)

 
Substantivele epicene cunosc, de asemenea, o situaţie particulară: dacă numele predicativ ori subiectul este exprimat prin substantive epicene, nu avem acord în gen: 

Cocostârcul ( = masculin) este pasăre(=feminin). 

O situaţie asemănătoare se înregistrează în cazul substantivelor de gen comun, de tipul Vasilescu, Ionescu, care nu se acordă cu numele predicativ în gen. 

Vasilescu este studentă. 

Acordul după înţeles cu determinantul unui colectiv este mai des practicat, deoarece indicaţiile sunt mai precise: 

O serie de unităţi au capacitatea de a forma singure o silabă, alte unităţi nu pot forma o silabă decât atunci când sunt însoţite de o unitate din prima categorie.

 
Acordul predicatului cu subiectul în calitatea de determninant se face şi când acesta este subînţeles:

Tinerii n-au cunoscut mizeria, încă. Majoritatea, însă, au auzit despre ea din spusele bătrânilor.

 

Acordul predicatului cu un subiectul exprimat printr-un substantiv toponimic pluralia tantum (Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Galaţi, Olteneşti), care este resimţit ca o unitate, poate fi făcut şi la plural (după formă) şi la singular, după înţeles:

Iaşii de acum treisprezece ani rămân în sufletul nostru.

În schimb, toponimele – Apuseni, Carpaţi, Alpi impun acordul la plural, fiind percepute ca nişte colectivităţi:

  

Carpaţii sunt împăduriţi.
Apusenii sunt pitoreşti.

Când un cuvânt nu se acordă cu termenul pe care îl lămureşte ori la care se referă, ci cu altul care se află mai aproape de el, ori se impune mai mult atenţiei vorbitorului, avem de a face cu acord prin atracţie. Acest tip de acord este considerat de majoritatea lingviştilor o „greşeală de acord” , care apare în vorbirea populară şi familiară. Vorbitorul înţelege acordarea diverselor elemente din componenţa predicatului nu cu partea de vorbire subiect, ci cu partea de vorbire mai apropiată de predicat.
Dacă subiectul este la alt număr decât numele predicativ, verbul copulativ ar trebui să se acorde în număr cu subiectul. Numai că acordul se face cu numele predicativ:

Trei sute de lei este o sumă mică.
corect este: Trei sute de lei sunt o sumă mică. 

 

Când verbul copulativ este mai aproape de numele predicativ decât de subiect, acordul  prin atracţie cu numele predicativ este mai uşor de justificat:

Casa… bărbatul, fata şi animalele… un căţel şi două pisici somnoroase era toată averea femeii.

 
În propoziţiile cu subiect multiplu (elementele componente având formă de singular), predicatul se află înaintea subiectului, el se acordă cu primul element al subiectului multiplu: 

E acolo mama, tata, fratele, sunt toţi în cameră.

 

Controversate sunt şi construcţiile precum în ce privesc banii, în ceea ce privesc problemele, în care verbul “a privi” nu trebuie folosit la plural, deoarece substantivele banii şi problemele sunt complemente, nu subiecte.

Corect este: „în ce priveşte banii”, „în ceea ce priveşte problemele” (cu verbul „a privi” la persoana a III-a singular).

 

Greşite sunt şi construcţiile: „ce-s cu astea?”, „ce-s cu cărţile alea?”, în care „-s” se foloseşte în locul lui „sunt”. Greşeala rezidă în faptul că verbul „a fi” apare la persoana a III-a plural, în loc de singular.

 

corect este: Ce-i cu astea?

Ce-i cu cărţile astea? 

Verbul copulativ se acordă în număr şi în persoană cu numele predicativ imediat următor, nu cu subiectul care îl precedă, care se află la o distanţă mai mică sau mai mare şi care are formă de singular: 

Averea lui sunt cărţile.
Puterea în care trebuie să aveţi încredere suntem noi.
Omul acela sunt eu. 

O problemă cât se poate de discutabilă o reprezintă acordul predicatului cu relativele: cine, care, ce.

Cine ţi-a plăcut mai mult dintre actori? 

Cine şi ce selectează singularul verbului predicativ, câţi, câte selectează pluralul, iar care admite ambele forme de număr.

 

Cine m-a căutat?
Vreau să ştiu care au asigurare ING.

Care a venit?
Cine au dărâmat Troia? 

Când subiectul este exprimat printr-un substantiv colectiv de tipul echipaj, familie, grup la numărul singular singurul acord corect este cel formal, cu predicatul la singular, normele limbii literare respingând categoric acordul după înţeles la plural.

 

Echipajul s-au  pregatit.

corect este: Echipajul s-a pregătit.

 

Familia se vor aduna.

corect este: Familia se va aduna.

 
Când subiectul la singular este un substantiv care exprima o cantitate (multime, majoritate, parte, jumatate, etc), cu sau fără un atribut la plural, acordul formal este concurat de alte tipuri de acord; în construcţiile fără atribut la plural acordul după înţeles, combinat cu acordul prin atracţie, se răspândeşte tot mai mult, având perspectiva să devină chiar normă.

Se spune:

 

O multime de copii a/au venit.

Majoritatea elevilor va/vor pleca.

Grupul este un monolit, el (ca entitate) face acţiunea, deci acordul se face cu grupul.
Majoritatea ne spune mai degrabă care/câţi dintre oameni fac acea acţiune.

 

Majoritatea problemelor sunt importante. (Nu majoritatea este importantă, ci problemele în mod individual.)

 

Majoritatea copiilor sunt blonzi. (NU – Majoritatea copiilor este blondă.)Este corect:

Majoritatea decide. (pentru că aici majoritatea reprezintă o masă care acţionează ca un tot)

 

Sfaturi gramaticale (altfel de…) – ştiaţi că…?

Ştiaţi că:

• În limba română există un singur cuvânt care conţine 5 (cinci) consoane consecutiv? Este 18 (oPTSPRezece)
• Cel mai lung cuvânt din DEX are 25 de litere şi este: ELECTROGLOTOSPECTROGRAFIE. Sunt şi alte cuvinte mai lungi, şi anume termeni medicali sau din chimie: DIFOSFOPIRIDINNUCLEOTIDPIROFOSFATAZa (36 de litere)…
• Singurele cacofonii acceptate în limba română sunt: Ion Luca Caragiale, tactica cavalerească, biserica catolică, epoca capitalistă, Banca Comercială, Banca Carpatica…
• Cnofrom uuni stduiu al ueni uinvresttiai elgenze, nu cntozeaa in ce odrnie se alfa lirteele itnr-un cuvant, signruul lcuru ipmotarnt e ca pirma si utlima lierta sa fie la lcuol lor. Rsetul potae fi o vrzaa colmpeta si tot o vei ptuea ctii fraa prboelme. Atsa e din cuzaa ca nu ciitm feicrae lteira, ci cvanutul ca un irtneg…

Sfaturi gramaticale (14) – conjugarea verbului „a şti”

 

Infinitiv: a şti 

gerunziu – ştiind

participiu, supin – ştiut

 

	INDICATIV
	prezent	imperfect	perf. simplu	perf. compus
eu	ştiu	ştiam	ştiui	am ştiut
tu	ştii	ştiai	ştiuşi	ai ştiut
el/ea	ştie	ştia	ştiu	a ştiut
noi	ştim	ştiam	ştiurăm	am ştiut
voi	ştiţi	ştiaţi	ştiurăţi	aţi ştiut
ei/ele	ştiu	ştiau	ştiură	au ştiut
	m.m.c.p.	viitor	viitor anterior	viitor II
eu	ştiusem	voi şti	voi fi ştiut	o să ştiu
tu	ştiuseşi	vei şti	vei fi ştiut	o să ştii
el/ea	ştiuse	va şti	va fi ştiut	o să ştie
noi	ştiuserăm	vom şti	vom fi ştiut	o să ştim
voi	ştiuserăţi	veţi şti	veţi fi ştiut	o să ştiţi
ei/ele	ştiuseră	vor şti	vor fi ştiut	o să ştie
	viitor popular	Prezumtiv	Conjunctiv
			prezent	perfect
eu	oi şti	oi fi ştiind	să ştiu	să fi ştiut
tu	îi şti	îi fi ştiind	să ştii	să fi ştiut
el/ea	o şti	o fi ştiind	să ştie	să fi ştiut
noi	om şti	om fi ştiind	să ştim	să fi ştiut
voi	îţi şti	îţi fi ştiind	să ştiţi	să fi ştiut
ei/ele	or şti	or fi ştiind	să ştie	să fi ştiut
	CONDIŢIONAL		IMPERATIV
	prezent	perfect
eu	aş şti	aş fi ştiut
tu	ai şti	ai fi ştiut	ştii!
el/ea	ar şti	ar fi ştiut
noi	am şti	am fi ştiut
voi	aţi şti	aţi fi ştiut	ştiţi!
ei/ele	ar şti	ar fi ştiut

Sfaturi gramaticale (13) – Fonetica (2)

Reguli fonetice

Se scrie	Se citeşte	Exemplu:	Forma greşită
– î, nu â, în poziţie iniţială sau finală, în toate cuvintele şi în poziţie mediană, în cazul cuvintelor compuse prin contopire şi prin derivare – scrierea cu î în poziţie mediană,în loc de â este admisă în numele proprii de familie, după dorinţa purtătorilor		început, încântare, vârî, coborî, bineînţeles, neînceput	ânceput, âncântare, vârâ, bineânţeles, neânceput
uu	u	ambiguu, continuu,  superfluu, perpetuu	ambigu, continu
nu se scrie u, ci o	o	articol, ridicol, adaos, batjocori	articul, ridicul, adaus
a-e,nu aie	a-e,nu aie	aeroport, aerian	aieroport, aierian
hiatul e-a rostit în două silabe, nu diftongul ea		boreal, cereale, ideal, crea, creaţie, agrea, impermeabil	creia, creiaţie, agreia,impermeiabil
e-e, nu eie	e-e, nu eie	alee, licee, agreez, creez	aleie, liceie, creiez
		familie, istorie, vie	familiie, istoriie, viie
cu i-a, nu cu iia sau iea		familia, rochia, istoria	familiia, familea, rochiia, rochiea, istoriia, istoriea
i-i, nu i	i-i, nu i	fiinţă, ştiinţă, conştiinţă, fiindcă, fiică	ştinţă, conştinţă, findcă, fică
		cunoştinţă	cunoştiinţă
o-e, nu oie	o-e, nu oie	poet, poezie, poem	poiet, poiezie, poiem
o-o, nu o	o-o, nu o	zootehnie, alcool, cooperaţie, zoologie, coopta	zotehnie, alcol, coperaţie, zologie, copta
u-e, nu uie	u-e, nu uie	duel, perpetuez, duet	duiet, perpetuiez
âi, nu â	âi, nu â	câine, pâine, mâine	câne, pâne, mâne
ea, nu ia după consoană	ea	acea,  aceasta, cea, ceai, ceartă, deal, ţeavă	ciai, dial,ţiavă
După b, p, m, f, v se scrie şi se pronunţă ia, nu ea atunci când diftongul alternează cu ie	ia	biată -biet, piardă -pierde, amiază -amiezi, viaţă -vieţi
ia, nu ia, după ch, gh  atunci când există forme alternante cu e	ia	blochează -blochez, cheamă -chem, cheag -închega	chiag, chiamă
ia, nu ea, după ch, gh când nu există forme alternante	ia	chiar, ghiaur	chear, gheaur
ea, nu a, după ş, j în cuvintele formate cu sufixele –eală, -ean, -eaţă	ea	greşeală, oblojeală, orăşean, clujean	greşală, orăşan
ea	ea	alee –aleea, tăcere –tăcerea, bade –badea, nene –nenea
ea, nu ia	ea, nu ia	lunea, marţea, miercurea, vinerea – excepţie – joia
ia, nu ea	ia, nu ea	grăiam, trebuia	grăeam, trebueam
ia, nu ea	ia, nu ea	croiască -croiesc, alcătuiască -alcătuiesc
ia	ia	aceia, aceştia, atâţia
ie, nu e la început de cuvânt sau la începutul unei silabe care urmează după o vocală	ie, nu e	ied, ieftin, iepure, ieşire, baie, băieţi, claie, cuie, femeie, ploaie, proiect, voie, trebuie
e	e	erou, idee, epopee, ecou, efemer, epic, epocă, efect, educaţie, elegie	ierou,ideie, epopeie, iecou, iefemer, iepic, iepocă, iefect, ieducaţie
ie, nu e	ie, nu e	miei, miercuri, piept, pierde	mei,mercuri, pept, perde
io, nu eo	io, nu eo	chioşc, ciorchine, ghiol, ghiotură
oa, nu ua	oa, nu ua	foarte, cot –coate, moară -mori, poartă -porţi
eoa, nu ioa	eoa, nu ioa	leoarcă	lioarcă
eau, nu iau	eau, nu iau	beau, şleau, vreau
iau, nu eau	iau, nu eau	miau, iau, suiau, tăiau
iai, nu eai	iai, nu eai	îndoiai, suiai, tăiai
b, nu v, în numele lunilor	b	februarie,septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie	fevruarie, septemvrie,
c	č	aprecia, cifră, cilindru, ciment, viciu	apreţia,ţifră, viţiu
înainte de l, m, n – s, nu z	s	căsnicie, desluşi, smântână, trosni
s, nu z	s, nu z	fantasmă, plasmă, pleonasm, sarcasm, prismă, evuloţionism, sofism, chermesă, chintesenţă, premisă, sisiune	fantazmă, plazmă, evoluţionizm, sofizm, chermeză, chintezenţă, premiză, seziune
z nu s	z	senzorial, senzaţie, senzual
s, nu ş	s, nu ş	scenă, deschis, stofă	deşchis, şcenă, ştofă
ş, nu j	ş, nu j	obişnuit, paşnic, veşnic	obijnuit, pajnic, vejnic
x	cs	expediţie, excursie, explozie
x	gz	examen, exemplu, exact
înainte de b, d, g, v  – z, nu s	z	azvârli, brazdă, zbor, război excepţii: aisberg, galsvand, jurisdicţie	asvârli, răsboi
înainte de l, m, n –    z, nu s	z	gleznă, cizmă, zmeu
înainte de b, d, g, l, m, n, r, v şi înainte de vocale se scrie şi se pronunţă dez-	dez	dezbatere, dezdoi, dezgropa, dezlega, dezmierda, deznoda, dezrădăcina, dezveli, dezarma, dezumfla	desbatere, desgropa, desmierda
primul c notează sunetul k, iar al doilea notează sunetul č		accelera, accent
nn în derivatele formate cu prefixul în- când cuvintele de bază încep cu în	nn	înnoda, înnopta, înnoi	înoda, înoi
n	n	îneca, înota, înalt, înainte	înneca, înnopta, înnalt, înnainte
rr în cuvintele formate cu prefixul inter	rr	interregn, interregional
ss în cuvintele derivate cu prefixul trans	ss	transsiberian, transsaharian

Sfaturi gramaticale (12) – Fonetica

Sunetul este cea mai mică unitate fonologică (cu care operează fonetica).

Litera este semnul grafic al sunetului.

corespondenţa sunet-literă

   ex.: mamă       4 litere   

                                4 sunete

Alfabetul este totalitatea literelor dintr-o limbă aşezate într-o anumită ordine.

– alfabetul este format din 31 de litere: a, ă, â, b, c, d, e, f, g, h, i, î, j, k, l, m, n, o, p, q, r, s, ş, t, ţ, u, v, w, x, y, z.

Ortografia actuală foloseşte 41 de grafeme:

31 grafeme simple (alfabetul)

10 complexe: ce, ci, ge, gi, ch, che, chi, gh, ghe, ghi

Clasificarea sunetelor                                                       

           ¤ Vocale [V] –7: a, ă, â, e, i, o, u.   

           ¤ Semivocale [S] –4: e, i, o, u.

           ¤ Consoane [C] -23: b, c, d, f, g, h, j, k, l, m, n, p, q, r, s, ş, t, ţ, v, w, x, y, z.

 

Grupurile de sunete

         Diftong [V+S] – un grup de două sunete rostit într-o singură silabă.

      ex.: soa-re, oa-meni, coar-dă, iu-te, mie-u-nat.

         Triftong [S+V+S] – un grup de trei sunete rostit într-o singură silabă.

      ex.: le-oai-că, cioa-ră, Ioa-na.

         Hiat [V+V] – un grup de două sunete rostit în silabe diferite.

      ex.: i-e, po-e-zi-e     

SILABA este un sunet sau un grup de sunete care conţine obligatoriu o vocală şi se rosteşte printr-o singură deschidere a gurii (un singur efort respirator).

Cuvintele monosilabice sunt cuvinte formate dintr-o singură silabă: ac, mei, ceas, sfânt, ceai, arc, nor…

Cuvintele plurisilabice sunt cuvinte formate din două sau mai multe silabe: soare, rubrică, ambulanţă, ambarcaţiune… 

 

ACCENTUL – pronunţarea intensă a unui sunet (vocală) dintr-un cuvânt.

– accentul se pune de la dreapta la stânga.

În limba română accentul este liber – silabele se numără de la dreapta la stânga.

În afară de litere, ortografia se bazează şi pe anumite semne auxiliare , numite semne ortografice. Acestea sunt :      

o        pauza albă (blancul);

o        cratima

o        apostroful

o        bara

o        linia de pauză

Tot semne ortografice sunt şi aşa numitele semne diacritice: 

       

o        accentul circumflex ( la „â” şi „î” )

o        sedila ( la „ţ” şi „ş” )

o        semnul scurtimii ( la „ă” )

Reguli de despărţire a cuvintelor în silabe

             Regula I

– o consoană între două, despărţirea se face înaintea consoanei.

             ma-mă

 – excepţie fac grupurile de litere: che; chi; ghe; ghi.

            Regula II

– două consoane între două vocale, despărţirea se face între două consoane.

            car-te

            meş-ter

            peş-te

            fes-tă

           es-te

            Excepţie la regula II

  – în cazul în care prima consoană este una din literele: f, g, h, p, b, t sau v; iar a doua consoană: l sau r;

             a-cru 

            Regula III

 – trei sau mai multe consoane între două vocale, despărţirea se face după prima consoană.

                    pen-tru

            Excepţie la regula III

  – în cazul în care grupul de consoane este: lpt, npt, ncş, nct, ncţ, rct, rtf, stm sau ndv; atunci despărţirea se face după a doua consoană.

             Regula IV

– două vocale care se rostesc în silabe diferite

                   fi-in-ţa

             Regula V

– o vocală urmată de diftong sau de triftong, despărţirea se face înaintea grupurilor de sunete.

         o-uă

             Regula VI

– cuvintele derivate cu prefix şi/sau sufix se despart în silabe ţinând seama de acestea.

                 in- u-man

             Regula VII

            drept-unghi

 

Cuvinte OMOFONE          

– sunt cuvintele care se aud la fel şi se scriu diferit

                   neam         (rudă)

                   ne-am       (ortogramă)

 

Cuvinte OMOGRAFE

 – sunt cuvinte care se scriu la fel şi se pronunţă diferit datorită accentului.

                  torturi – (prăjituri)

                  torturi – (pedepse – chinuri)

Sfaturi gramaticale (11) – conjugarea verbului „a plăcea”

Cea mai frecventă greşeală: folosirea formei „a place”

Infinitiv:  a plăcea

Gerunziu   : plăcând
Participiu: plăcut

prezent eu plac tu placi el/ea place noi plăcem voi plăceţi ei/ele plac	perfect compus eu am plăcut tu ai plăcut el/ea a plăcut noi am plăcut voi aţi plăcut ei/ele au plăcut	viitor I eu voi plăcea tu vei plăcea el/ea va plăcea noi vom plăcea voi veţi plăcea ei vor plăcea	viitor II eu voi fi plăcut tu vei fi plăcut el/ea va fi plăcut noi vom fi plăcut voi veţi fi plăcut ei/ele vor fi plăcut
Imperfect eu plăceam tu plăceai el/ea plăcea noi plăceam voi plăceaţi ei/ele plăceau	perfect eu plăcusem tu plăcuseşi el/ea plăcuse noi plăcuserăm voi plăcuserăţi ei/ele plăcuseră	perfect simplu eu plăcui tu plăcuşi el/ea plăcu noi plăcurăm voi plăcurăţi ei/ele plăcură	viitor (popular) o să plac (eu) o să placi (tu) o să placă (el/ea) o să plăcem (noi) o să plăceţi (voi) o să placă (ei/ele)
viitor II (popular) am să fi plăcut (eu) ai să fi plăcut (tu) are să fi plăcut (el/ea) avem să fi plăcut (noi) aveţi să fi plăcut (voi) au să fi plăcut (ei/ele)	viitor III (popular) oi plăcea (eu) îi plăcea (tu) o plăcea (el/ea) om plăcea (noi) îţi plăcea (voi) or plăcea (ei)	subjonctiv prezent plac (eu) placi (tu) placă (el/ea) plăcem (noi) plăceţi (voi) placă (ei/ele)	subjonctiv trecut fi plăcut (eu) fi plăcut (tu) fi plăcut (el/ea) fi plăcut (noi) fi plăcut (voi) fi plăcut (ei/ele)
condiţional prezent eu aş plăcea tu ai plăcea el/ea ar plăcea noi am plăcea voi aţi plăcea ei/ele ar plăcea	condiţional perfect eu aş fi plăcut tu ai fi plăcut el ar fi plăcut noi am fi plăcut voi aţi fi plăcut ei/ele ar fi plăcut	imperativ place (tu) plăceţi (voi)

Sfaturi gramaticale (10) – Cuvinte scrise sau pronunţate greşit

Greşit	Corect
transversa – tranversa	traversa
sucint	succint
eloncvent-elongvent	elocvent
preşedenţie	preşedinţie
fregvent	frecvent
secment	segment
cunoştiinţă	cunoştinţă
(două) ridichii	două ridichi
(culoarea) ridichii	culoarea ridichiei
noştrii	noştri
voştrii	voştri
mi-ar place	mi-ar plăcea
genuchi	genunchi
delicvent	delincvent
oprobiu	oprobriu
frustare	frustrare
intinerar	itinerar
repercursiune	repercusiune
creem	creăm
crează	creează
mingie	minge
mingii	mingi
ca şi („în calitate de”)	ca
vroiam	voiam
vroiai	voiai
vroia	voia
genoflexiune	genuflexiune

de asemenea (şi, din păcate, lista rămâne deschisă):

vereghetă	verighetă
piaptăn	pieptene – pieptăn

ghiuvetă	chiuvetă
greşală	greşeală

Sfaturi gramaticale (9) – al/a/ai/ale cui?

Regula de construcţie este acordul „în cruce”: al / a / ai / ale se acordă cu obiectul (cartea / cărţile), iar cărui / cărei / căror se acordă cu posesorul (elevul / eleva).

 

Elevul a cărui carte.
Eleva a cărei carte.
Elevul ale cărui cărţi.
Eleva ale cărei cărţi.
Elevii a căror carte.
Elevele a căror carte.
Elevii ale căror cărţi.
Elevele ale căror cărţi.

Elevul al cărui frate.
Eleva al cărei frate.
Elevul ai cărui fraţi.
Eleva ai cărei fraţi.
Elevii al căror frate.
Elevele al căror frate.
Elevii ai căror fraţi.
Elevele ai căror fraţi.

Sfaturi gramaticale (8) – verbul „a fi”

Cea mai frecventă greşeală este folosirea defectuoasă a terminaţiilor “i” sau “ii”

 a fi este un verb auxiliar, neregulat şi de modalitate

 gerunziu – fiind

participiu, supin – fost

 

	INDICATIV
	prezent	imperfect	perf. simplu	perf. compus
eu	sunt	eram	fusei	am fost
tu	eşti	erai	fuseşi	ai fost
el/ea	este	era	fuse	a fost
noi	suntem	eram	fuserăm	am fost
voi	sunteţi	eraţi	fuserăţi	aţi fost
ei/ele	sunt	erau	fuseră	au fost
	m.m.c.p.	viitor	viitor anterior	viitor II
eu	fusesem	voi fi	voi fi fost	o să fiu
tu	fuseseşi	vei fi	vei fi fost	o să fii
el/ea	fusese	va fi	va fi fost	o să fie
noi	fuseserăm	vom fi	vom fi fost	o să fim
voi	fuseserăţi	veţi fi	veţi fi fost	o să fiţi
ei/ele	fuseseră	vor fi	vor fi fost	o să fie
	viitor popular	Prezumtiv	Conjunctiv
			prezent	perfect
eu	oi fi	oi fi fiind	să fiu	să fi fost
tu	îi fi	îi fi fiind	să fii	să fi fost
el/ea	o fi	o fi fiind	să fie	să fi fost
noi	om fi	om fi fiind	să fim	să fi fost
voi	îţi fi	îţi fi fiind	să fiţi	să fi fost
ei/ele	or fi	or fi fiind	să fie	să fi fost
	CONDIŢIONAL		IMPERATIV
	prezent	perfect	afirmativ	negativ
eu	aş fi	aş fi fost
tu	ai fi	ai fi fost	fii!	nu fi!
el/ea	ar fi	ar fi fost
noi	am fi	am fi fost
voi	aţi fi	aţi fi fost	fiţi!	nu fiţi!
ei/ele	ar fi	ar fi fost

Sfaturi gramaticale (7) – „din cauza” sau „datorită”

Diferenţa dintre „din cauza” şi „datorită” este următoarea:

Din punctul de vedere al celui care vorbeşte, „datorită” trebuie să fie legat de un efect favorabil, plăcut, convenabil, în timp ce „din cauză”, de unul negativ, nemulţumitor, defavorabil.

Exemple:

Din cauza căldurii am suferit toată vara.

Blogul are succes datorită talentului lui.

„din cauza”  poate fi înlocuit) cu „din pricina”.

„datorită” poate fi înlocuit  prin „graţie” sau „mulţumită”.

Există şi situaţii când diferenţa dintre cele două posibilităţi dispare. E vorba de acele împrejurări, de acele enunţuri în care subiectivitatea celui care vorbeşte nu are nici un amestec, acelea în care este exclusă logic vreo participare sufletească. Într-o asemenea postură se află adevărurile ştiinţifice: „Din cauza atracţiei universale descoperite de Newton, corpurile cereşti au orbite previzibile” sau „Datorită atracţiei universale, corpurile cereşti au orbite previzibile” – este exact acelaşi lucru. Sau: Apa se evaporă datorită căldurii / Apa se evaporă din cauza căldurii – cele două propoziţii sunt în mod egal corecte. 

În concluzie: dacă efectul, rezultatul este din punctul nostru de vedere unul BUN, vom folosi „datorită”; dacă este unul RĂU, vom folosi „din cauza”.  
           

Sfaturi gramaticale (6) – „numai” sau „decât”?

Numai se foloseşte în construcţii afirmative, iar decât se foloseşte în construcţii negative.

Exemple:

Eu am numai un copil.

Nu am decât două zile la dispoziţie.

Este greşită formularea: Eu am decât un copil.

Sfaturi gramaticale (5) – „care” sau „pe care”

CORECT	GREŞIT	EXPLICAŢIE
Filmul pe care l-am văzut.	Filmul care l-am văzut.	Avem de-a face cu propoziţii subordonate: „pe care l-am văzut”, „pe care am iubit-o”. „Pe care” este complement direct, arătând asupra cui se efectuează acţiunea: Pe cine am văzut? Pe el, pe film. Pe cine am iubit? Pe ea, pe fată. Complementul direct este în cazul acuzativ, de aceea este nevoie şi de prepoziţia pe.
Fata pe care am iubit-o.	Fata care am iubit-o.
Filmul care mi-a plăcut.		„Care” este subiect, arătând cine face acţiunea: Cine mi-a plăcut? filmul. Cine m-a iubit? fata. Subiectul este în cazul nominativ, de aceea nu este nevoie de prepoziţia pe.
Fata care m-a iubit.

Sfaturi gramaticale (4) – pronumele de întărire

Singurele forme corecte ale pronumelui de întărire sunt următoarele:

Masculin
Eu însumi
Tu însuţi
El însuşi
Noi înşine
Voi înşivă
Ei înşişi

* * *

Feminin
Eu însămi
Tu însăţi
Ea însăşi
Noi însene
Voi însevă
Ele înseşi (însele)

Sfaturi gramaticale (3) – folosirea incorectă a lui „â”

CORECT	GREŞIT	EXPLICAŢIE
înger	ânger	Se foloseşte î, nu â, la începutul cuvântului, la sfârşitul cuvântului şi în cuvintele formate cu prefix dacă î este prima literă din rădăcină. Participiul şi gerunziul verbelor nu fac excepţie: dacă participiul se formează cu -ât sau dacă gerunziul se formează cu -ând, folosim â.
a hotărî	a hotărâ
reîntregire	reântregire
hotărât	hotărît
hotărând	hotărînd

Sfaturi gramaticale (2) – verbul „a trebui”

Cea mai frecventă greşeală întâlnită: „ar trebuii să fim mai atenţi”…

A TREBUI este un verb impersonal, conjugarea a IV-a

 

-infinitiv:

–          prezent – a trebui

–          perfect – ar fi trebuit

 

– gerunziu – trebuind

– participiu şi supin – trebuit

 

	INDICATIV
	prezent	imperfect	perf. simplu	perf. compus
eu	–	–	–	–
tu	–	–	–	–
el/ea	trebuie	trebuia	trebui	a trebuit
noi	–	–	–	–
voi	–	–	–	–
ei/ele	trebuie / trebuiesc	trebuiau	trebuiră	au trebuit
	m.m.c.p.	viitor	viitor anterior
eu	–	–	–
tu	–	–	–
el/ea	trebuise	va trebui	va fi trebuit
noi	–	–	–
voi	–	–	–
ei/ele	trebuiseră	vor trebui	vor fi trebuit
	CONJUNCTIV		PREZUMTIV
	prezent	perfect	prezent	perfect
eu	–	–	–
tu	–	–	–	–
el/ea	să trebuiască	să fi trebuit	va fi trebuind	va fi trebuit
noi	–	–	–	–
voi	–	–	–	–
ei/ele	să trebuiască	să fi trebuit	vor fi trebuind	vor fi trebuit
	COND. OPTATIV		INFINITIV
	prezent	perfect	prezent	perfect
eu
tu
el/ea	ar trebui	ar fi trebuit
noi
voi
ei/ele	ar trebui	ar fi trebuit