În lumea noastră, a fi bolnav este un moft. Toată lumea știe, dar mulți se prefac a nu fi realitate… Primești trimitere pentru efectuarea unui RMN, (după parcurgerea unui drum ce înseamnă să treci pe la medicul de familie, apoi pe la medicul specialist, uneori nici ei necunoscându-și limitele – o trimitere pentru RMN coloană nu poate fi primită de la un medic specialist ortoped sau reumatolog, ci neapărat neurolog – ceea ce înseamna al treilea medic vizitat!) dar nu ai absolut nicio siguranță că vei ajunge să îl faci.
Boala (care nu e de ici-colo, uneori te împiedică să te deplasezi, să urci/cobori), trebuie să aibă răbdare. Cel care semnează trimiterea îți oferă, cu amabilitate o listă impresionantă cu centre care oferă acest serviciu și, cumva cu un zâmbet amar, îți urează succes! El/ea știe bine că nu sunt șanse să vă revedeți curând.
Investigațiile decontate (ca și analizele, de altfel), sunt aproape imposibil de accesat. Și atunci, după telefoane/drumuri, în urma cărora încerci să identifici o clinică ce își poate face o programare (fie ea uneori peste trei luni de zile) – în cazul fericit sau… o plasare pe o listă de așteptare (caz în care aștepți ca mortul colacul) sau… o indicație de a reveni luna următoare, după sosirea fondurilor (nimeni nu știe când se produce evenimentul)… Mai există și situația în care ești sfătuit să vii așa, cu noaptea-n cap, încercându-ți șansa de a mai prinde fonduri… Ultima variantă este aceea de a „avea pe cineva”, de a „te descurca”….
Dar, STAI, asta nu e tot! În afara lipsei locurilor și a fondurilor, dacă ai neșansa de a depăși o anumită greutate sau o anumită dimensiune (diametru), lucrurile se complică și mai mult. Pe nici unul dintre site-urile prestatorilor nu găsești informații legate de acest aspect. Te lovești în momentul programării – fie ți se percepe o taxă pentru kg cu care depășești greutatea stabilită de fiecare firmă în parte, fie trebuie să te prezinți pentru „proba de antenă” – pe care invariabil o pici. Deranjant este faptul că, deși se cunoaște dimensiunea acceptată de aparat (de exemplu un genunchi nu trebuie să aibă circumferința mai mare de 40 cm), nu este suficient să te măsori pentru a primi programarea, ci este obligatorie proba. Asta implică deplasări inutile ale unor persoane, să nu uităm, în suferință. Pentru că, dacă ți se potrivește aparatul, nu înseamnă că ți face pe loc RMN-ul… abia atunci ești programat peste 2-3 luni de zile…
Și ajungi, cu trimiterea în mână, beteag și în suferință, să dai zeci de telefoane, să faci zeci de drumuri, să aștepți luni de zile, timp în care boala se agravează, ceea ce apare pe RMN să nu mai corespundă cu analizele de sânge făcute cu trei luni în urmă și… să fii fericit că trăiești într-o țară unde, dacă nu te descurci, sistemul de sănătate te doboară atât fizic cât și psihic.
Te întrebi atunci, CU CE AI GREȘIT de, după 35-40 de ani de muncă, timp în care ai cotizat la greu la sistemul de sănătate, timp în care nu ai beneficiat ani de zile de niciun beneficiu, timp în care, pentru că nu puteai aștepta după programări de luni de zile ai scos din buzunar sute, mii de lei pentru consultații cu plată…
Care este concluzia? Într-un sistem bolnav, noi rămânem bolnavi, câinii latră, ursul merge. Ne mai spunem oful câteodată, așa, pe câte-un blog, ca aici, să ne mai descărcăm și noi de toată nebunia asta…
Dany My Way 